Putem iubi "zi după zi" o persoană care arată diferit în fiecare zi?

Sursa foto - https://www.facebook.com/CartiCuColti/

Mie asta mi-a rămas în cap după ce am terminat de citit "Zi după zi" de David Levithan. Am stat și m-am gândit, dacă ar fi fost posibil ca și în lumea noastră să existe un adolescent care să se trezească în alt corp în fiecare zi. Asta e povestea care stă la baza romanului. Nu ni se oferă nicio explicație sau vreun nume - doar A. Așa își spune adolescentul, al cărui gen nu îl cunoaștem. De când există a schimbat corpuri în fiecare zi. Niciodată nu a fost în corpul cuiva de două ori și niciodată nu a fost în corpul cuiva trecut de 16 ani. Abia când a început să realizeze că acesta nu este cu adevărat viața și-a dat seama ce se întâmplă.

A poate să ajungă în corpul oricui, iar timp de o zi acesta îl poate controla și accesa memoria pentru a identifica anumite personaje din viața lui. Datorită accesării A se trezește și își aduce aminte numele lui, cine e și unde se află. Pe parcursul zilei, acesta a învățat să acceseze amintirile "gazdei" lui pentru a nu le da viața peste cap. Persoana peste care pune stăpânire își amintește exact ce face, ce anume spune, de parcă ar fi somnambul. Are o senzație ciudată de parcă nu e stăpân pe corpul și mintea lui. A este o persoană cu totul deosebită, care a învățat să se cunoască foarte bine. Asta este prima lecție pe care am învățat-o din carte. A învățat să discearnă gândurile lui de ale "gazdei" sale. Însă, niciodată nu este prevenit în legătură cu locul sau persoana în trupul căreia se va afla. A a fost pe rând fată sau băiat, alegerile sunt aleatorii, iar totul durează până la miezul nopții. După ce adoarme A este transferat în alt corp însă are acces la amintirile din ziua precedentă.

Un alt lucru important și cae îl face deosebit pe A, personajul central al romanului este că și-a impus o serie de reguli "de supraviețuire": "niciodată să nu se atașeze prea tare. să evite să fie remarcat, să nu se implice." Toate astea, până când într-o zi se îndrăgostește de o fată. Regulile sale nu se mai aplică și vrea să fie alături de ea pentru totdeauna nu doar o zi.


Cel mai mult mi-a plăcut la carte că are capitole distincte despre viața lui A în alt corp și așa afli foarte multe despre oamenii în care A trăiește, fie că sunt fete sau băieți. Un caz aparte a fost al unei fete care voia să se sinucidă, moment în care A își face niște procese de conștiință - "puteam să fac rău gazdelor mele, puteam să fac niște lucruri oribile, dar nu le-am făcut."

Din punctul meu de vedere, A este un adolescent maturizat prea devreme, cu niște principii solide, un  luptător și un adolescent cu suflet bun. Dacă ar fi să aleg un personaj de carte pe care l-aș vrea în lumea reală A ar fi unul din ei. Pur și simplu m-am îndrăgostit de felul cum gândește.

David Levithan a scris o cartea geamănă care se numește "Încă o zi" și spune povestea din perspectiva lui Rhiannon, fata de care se îndrăgostește A.

Din punctul meu de vedere identitatea lui A rămâne ascunsă, poate fiindcă el reprezintă personificarea conștiinței - niciodată A nu a făcut un lucru rău cu bună știință. A făcut lucruri nefirești pe care oamenii în corpul cărora se află nu le-ar fi făcut în mod obișnuit, însă nu a făcut lucruri oribile.

Finalul a fost unul neașteptat, însă m-a lăsat cu același gust amar ori de câte ori termin o carte bună. Voiam o continuare, voiam să aflu ceva mai multe despre A. Cartea m-a lăsat cu o groază de întrebări, dar cea mai importantă este - putem iubi o personă care arată diferit în fiecare zi?

Pentru Rhiannon, provocarea în asta a constat, iar ceea ce ne arată Levithan în cartea lui este esența iubirii - frumusețea va dispărea în fiecare zi - dacă nu suntem dispuși să vedem dincolo de aceste lucruri, după părerea mea, nu putem spune că iubim o persoană. A a fost pe rând o persoană supraponderală, slabă, fată,băiat fiecare cu defectele lui. Rhiannon a știut mereu să îl identifice. Într-o relație adevărată așa stau lucrurile. Nu "ambalajul" contează ci caracterul.

Edo no hana, baa no hana - o carte pur informațională

Am citit cartea asta acum 2 luni, dar am tot amânat să-i fac recenzia. De ce? Sunt pasionată de cultura japoneză. Am încercat să integrez o parte din valorile lor în propriul meu sistem - loialitate, curaj, demnitate, respect, iubire. Tot ceea ce citeam în carte, parcă nu se potrivea cu sistemul meu. Apreciam cartea la nivel informațional, dar ca profunzime mă lăsa rece. Nu mă hrănea.

 Cartea "Floare de noapte, floare de bar" de Lea Jacobson surprinde o parte puțin cunoscută a culturii japoneze, adică faptul că japonezii preferă hostessele străine și că nu este nimic neobișnuit pentru ei să se ducă după orele de program într-un club de noapte din Tokyo ca să stea de vorbă cu niște fete plătite să arate cât mai bine, să le zâmbească și să-i facă să comande cât mai multă băutură. Tradiția izvorăște de pe vremea când existau gheișe. În cele mai multe cazuri, gheișa întreținea atmosfera în localuri : stătea de vorbă cu clienții, îi lăuda, le intra pe sub piele, le dansa și îi uimea cu cine știe ce talent. Nu exista nimic sexual. În cele mai multe cazuri. Totul se rezuma la muzică tradițională japoneză și bune maniere. Astfel, termenul de gheișă a devenit din ce în ce mai puțin folosit, fiind înlocuit de cel de hostessă.

Cartea este o autobiografie a autoarei, care ne povestește cum din tânăra intelectuală americană a ajuns să lucreze ca hostesă într-un club de noapte din Tokyo. După ce este concediată din funcția de profesoară de engleză, pentru că nu vrea să părăsească Japonia își încearcă norocul într-un club de noapte din Tokyo. Nu știe nimic despre ce înseamnă să fii hostessă : să fii machiată și îmbrăcată impecabil, să zâmbești tot timpul și să porți discuții cu clienții, iar indiferent de subiect tu să fii de acord cu aceștia.

Lea explică în carte despre conceptul lumii plutitoare : "în lumea plutitoare, omul de afaceri, care este de obicei auster, are la îndemână mai multe variante când străzile din diferite cartiere se transformă în limanuri ciudat de familiare ale plăcerii trecătoare, populate de femei extrem de prietenoase(...)"

 Din cauză că japonezilor li se spune încă din copilărie că mândria de sine este printre cele mai îngrozitoare vicii, când cresc mari sunt disupuși să plătească sume uriașe pentru a-i face pe alții să le gâdile urechile cu vorbe măgulitoare. Aici intervine hostessa de bar și asta face Lea Jackobson, ajunge de la profesoara de engleză cu aspirații și care se ghidează după un set de principii să se integreze extrem de bine în lumea aceasta efemeră, să uite de ea, să se schimbe radical - să fie superficială, crudă, manipulatoare.

Mi-a plăcut cartea din două motive - arată o parte șocantă, dar onestă a culturii Japoniei și arată cât de repede poți să cazi dintr-o extremă în alta alimentată de dorința de a avea bani. Din punctul meu de vedere, cartea este pur informațională, însă nu prea mi-a transmis acea emoție pe care o caut atunci când citesc.