Dragostea în vremea holerei

„Când mă gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu mor din dragoste.” 

Citatul nu este cel exact, însă pot să spun cu mâna pe inimă că "Dragostea în vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez e cartea pe care trebuie să o citesc cu mult timp în urmă.

Îmi este și rușine că nu am citit această minunată capodoperă literară până la vâsta de 22 de ani? Adică..ce fel de cititoare înrăită sunt? Dar destul cu regretele...

Când eram în magazin am citit cu o oarecare reținere descrierea de pe spatele cărții, care la prima vedere mi s-a părut că are un subiect fantezist : "Florentino Ariza a așteptat-o 51 de ani, 9 luni și 4 zile pe Fermina Daza până să își reînoiască jurămintele de iubire față de ea. I se va mai oferi, oare, șansa unui nou început?"

Faptul că femeia vieții lui s-a căsătorit la 22 de ani cu un doctor ilustru și a stat alături de acesta până i s-au albit tâmplele.iar personajul Florentino Ariza a așteptat-o cu aceeași loialitate cu care un câine își așteaptă stăpânul, mi s-a părut mai mult o poveste de leagăn. Am zis să îi dau cărții o șansă și am citit-o dintr-o răsuflare. Scrierea lui curge, iar povestea care îi ia locul a fost mai mult decât mi-aș fi putut imagina.

Acei 51 de ani au fost povestiți cu atât realism încât ar face pe oricine destul de nebun să își dorească să trăiască în acele vremuri mult mai simple : când se trimiteau scrisori, nu exista nimic plastic din ce exista astăzi, nimic artificial, bunele maniere făceau parte din cei 7 ani de acasă și oamenii se gândeau mai mult la cei din jur.

Cartea este minunat scrisă și pune în prim plan suferința lui Floretino Ariza, atunci când este obligat să se despartă de Fermina, faptul că ea a trecut peste relația lor din adolescență. Se aruncă în brațele a milione de femei, dar niciodată nu o uită pe Fermina. Iar ea, acceptă să se întâlnească cu el după 50 de ani și simte o legătură stranie. Acea legătură pe care sunt sigură că o simțim cu toții pentru cineva - faptul că cei doi sunt făcuți unul pentru celălalt. Fermina se simte calmă, se tulbură, iubește și plânge în preajma lui și sunt sentimenele pe care nu ți le trezește decât cealaltă jumătate a ta.

Dacă vrei o scăpare din lumea asta haotică și plină de falsitate un colțișor de rai în care poți să te retragi este cel al cărților, al unor minți extraordinare, care și-au sacrificat viața ca scrierile lor să treacă de bariera timpului.

Florentino Ariza a iubit-o pe Fermina Daza la nebunie, acea dragoste care pare posibilă numai în cărți, însă, care pe vremea bunicilor noștri era posibilă. Oare de ce doar atunci? Pentru că lumea era altfel, era mai bună.

Prima carte pe care am citit-o pe 2016

Creazione di Adamo

Nu cred că am mai întâlnit o carte, care să mă captiveze așa de la romanele lui Dan Brown, doar că Biblia Pierdută de Bergler Igor este mult mai tare. La început mi-a atras atenția coperta - imaginea era din Creazione di Adamo realizată de Michelangelo, iar eu citisem recent "Agonie și extaz". Dumnezeu are în mână un smartphone și îl oferă omenirii :)) Am zis - "genial", apoi titlul care mă captiva. Am zis că e o bună lecție de jurnalism - titlu atractiv alături de o imagine interesantă.

Am cumpărat cartea în primele zile ale lunii ianuarie, când oamenii abia își reveneau după petrecerea de Revelion. În timp ce unii leneveau prin pat, eu avea o dorință arzătoare să citesc. În plus, văzusem cartea încă de anul trecut și am zis că primul cadou pe care mi-l fac în 2016 să fie Biblia Pierdută de Igor Bergler.

Am mers cu ai mei la un film, iar înainte să intrăm ne-am oprit la librărie. Am cumpărat cartea care era destul de groasă și avea peste 500 de pagini. Am vrut să o savurez până la începutul sesiunii însă, credeți că am putut să mă opresc? Cu greu am putut să mă abțin să nu încep să citesc chiar înainte să intrăm la film

Când am citit descrierea de pe spate am găsit 3 elemente care m-au făcut să îmi doresc să citesc mai departe - legenda lui Vlad Țepeș, Sighișoara și conspirație. Cele peste 500 de pagini reprezintă un puzzle care este complet abia la final, iar partea cea mai interesantă este că scriitorul combină istoria cu ficțiunea. Nu doar că atunci când citești cartea nu poți să o mai lași din mână pentru că e ca și cum ai urmări un film thriller cu accente horror, dar înveți foarte multe lucruri - eu am aflat ce înseamnă teoria disonanței cognitive explicată pe înțelesul meu în 3 rânduri, teorie pe care am avut-o de învățat pentru un examen în sesiunea asta. Ghiciți de unde am înțeles mai bine :)

Fetele frumoase sunt triste? Sau doar fetele triste sunt frumoase?

Frumusețe și întristare
Yasunari Kawabata

Am comandat cartea lui Yasunari Kawabata "Frumusețe și întristare" mai mult din curiozitate. Cred că din clasa a III-a, de când am descoperit anime-urile, desenele japoneze, de pe Animax, am iubit Japonia. Era o lume, care rezona cu ceea ce simțeam eu. Așa am învățat despre prietenie, dragoste și alte sentimente, dar asta este o altă discuție.

Pentru că japonezii sunt  loiali, colectiviști și se respectă între ei, am vrut să aflu cât mai multe despre cultura lor. Cel mai mult am învățat prin vizionarea de anime-uri, am citit manga și am început să cumpăr și câteva cărți.

Yasunari Kawabata, nu-mi spunea nimic, atunci când am deschis mailul să văd newsletterul, însă, cartea aceasta abia apăruse. Mă gândeam la titlu - frumusețe și întristare și mi-a venit în cap un citat - "femeile frumoase sunt mai triste, tocmai pentru că frumusețea nu durează o veșnicie, dar și din cauză că bărbații le observă mai întâi datorită farmecului lor fizic și mulți nu le iau în considerare inteligența". Mi se pare că acest citat l-am auzit la un profesor, dar am vrut totuși să văd cum scrie un japonez și de ce și-a denumit romanul așa.

Am început să citesc, iar lectura mergea ușor. Japonezii nu își expun sentimentele din prima, o iau pe ocolite și nu prea vorbesc mult. Au multe pauze, folosesc fraze concise. Asta am putut să observ în cartea asta. Stilul era unul simplu și frumos, însă mie mi s-a părut destul de ciudat. Povestea era una tragică - o fată de 16 ani îndrăgostită de un scriitor. Dragostea lor nu a fost să fie, însă a stat la baza romanului lui "O fată de 16 ani", cea mai frumoasă și tristă capodoperă din viața lui. La vârsta de 40 de ani, ajunsă o pictoriță celebră, Ueno Otoko îl reîntâlnește pe omul care i-a schimbat viața pe când era doar o copilă, pe Oki-san. Cu ea stă o fată tristă și foarte frumoasă, care face din răzbunarea maestrei sale scopul vieții ei.

Regret că nu am înțeles toate subtilitățile autorului, dar nici nu cred că am cum, probabil nu acum la vârsta asta. Japonezii sunt un popor foarte diferit de al nostru. Lectura nu a fost una rea, ci mai degrabă m-a făcut să îmi pun alte sute de mii de întrebări. De ce?era întrebarea pe care mi-o puneam cu fiecare filă pe care o citeam.

Finalul este unul abrupt, nu mă așteptam la asta. După ce mă obișnuisem oarecum cu stilul romanului și cu frazele cu dublu sens, care în conștiința mea de româncă nu prea avea sens, finalul te doboară, însă probabil că ăsta e farmecul. Există un soi de dreptate, pe care Kumiko îl înfăptuiește în final pentru maestra sa, însă cu ce preț? Fata va rămâne frumoasă și tristă pentru totdeauna...