Edo no hana, baa no hana - o carte pur informațională

Am citit cartea asta acum 2 luni, dar am tot amânat să-i fac recenzia. De ce? Sunt pasionată de cultura japoneză. Am încercat să integrez o parte din valorile lor în propriul meu sistem - loialitate, curaj, demnitate, respect, iubire. Tot ceea ce citeam în carte, parcă nu se potrivea cu sistemul meu. Apreciam cartea la nivel informațional, dar ca profunzime mă lăsa rece. Nu mă hrănea.

 Cartea "Floare de noapte, floare de bar" de Lea Jacobson surprinde o parte puțin cunoscută a culturii japoneze, adică faptul că japonezii preferă hostessele străine și că nu este nimic neobișnuit pentru ei să se ducă după orele de program într-un club de noapte din Tokyo ca să stea de vorbă cu niște fete plătite să arate cât mai bine, să le zâmbească și să-i facă să comande cât mai multă băutură. Tradiția izvorăște de pe vremea când existau gheișe. În cele mai multe cazuri, gheișa întreținea atmosfera în localuri : stătea de vorbă cu clienții, îi lăuda, le intra pe sub piele, le dansa și îi uimea cu cine știe ce talent. Nu exista nimic sexual. În cele mai multe cazuri. Totul se rezuma la muzică tradițională japoneză și bune maniere. Astfel, termenul de gheișă a devenit din ce în ce mai puțin folosit, fiind înlocuit de cel de hostessă.

Cartea este o autobiografie a autoarei, care ne povestește cum din tânăra intelectuală americană a ajuns să lucreze ca hostesă într-un club de noapte din Tokyo. După ce este concediată din funcția de profesoară de engleză, pentru că nu vrea să părăsească Japonia își încearcă norocul într-un club de noapte din Tokyo. Nu știe nimic despre ce înseamnă să fii hostessă : să fii machiată și îmbrăcată impecabil, să zâmbești tot timpul și să porți discuții cu clienții, iar indiferent de subiect tu să fii de acord cu aceștia.

Lea explică în carte despre conceptul lumii plutitoare : "în lumea plutitoare, omul de afaceri, care este de obicei auster, are la îndemână mai multe variante când străzile din diferite cartiere se transformă în limanuri ciudat de familiare ale plăcerii trecătoare, populate de femei extrem de prietenoase(...)"

 Din cauză că japonezilor li se spune încă din copilărie că mândria de sine este printre cele mai îngrozitoare vicii, când cresc mari sunt disupuși să plătească sume uriașe pentru a-i face pe alții să le gâdile urechile cu vorbe măgulitoare. Aici intervine hostessa de bar și asta face Lea Jackobson, ajunge de la profesoara de engleză cu aspirații și care se ghidează după un set de principii să se integreze extrem de bine în lumea aceasta efemeră, să uite de ea, să se schimbe radical - să fie superficială, crudă, manipulatoare.

Mi-a plăcut cartea din două motive - arată o parte șocantă, dar onestă a culturii Japoniei și arată cât de repede poți să cazi dintr-o extremă în alta alimentată de dorința de a avea bani. Din punctul meu de vedere, cartea este pur informațională, însă nu prea mi-a transmis acea emoție pe care o caut atunci când citesc.

Fetele frumoase sunt triste? Sau doar fetele triste sunt frumoase?

Frumusețe și întristare
Yasunari Kawabata

Am comandat cartea lui Yasunari Kawabata "Frumusețe și întristare" mai mult din curiozitate. Cred că din clasa a III-a, de când am descoperit anime-urile, desenele japoneze, de pe Animax, am iubit Japonia. Era o lume, care rezona cu ceea ce simțeam eu. Așa am învățat despre prietenie, dragoste și alte sentimente, dar asta este o altă discuție.

Pentru că japonezii sunt  loiali, colectiviști și se respectă între ei, am vrut să aflu cât mai multe despre cultura lor. Cel mai mult am învățat prin vizionarea de anime-uri, am citit manga și am început să cumpăr și câteva cărți.

Yasunari Kawabata, nu-mi spunea nimic, atunci când am deschis mailul să văd newsletterul, însă, cartea aceasta abia apăruse. Mă gândeam la titlu - frumusețe și întristare și mi-a venit în cap un citat - "femeile frumoase sunt mai triste, tocmai pentru că frumusețea nu durează o veșnicie, dar și din cauză că bărbații le observă mai întâi datorită farmecului lor fizic și mulți nu le iau în considerare inteligența". Mi se pare că acest citat l-am auzit la un profesor, dar am vrut totuși să văd cum scrie un japonez și de ce și-a denumit romanul așa.

Am început să citesc, iar lectura mergea ușor. Japonezii nu își expun sentimentele din prima, o iau pe ocolite și nu prea vorbesc mult. Au multe pauze, folosesc fraze concise. Asta am putut să observ în cartea asta. Stilul era unul simplu și frumos, însă mie mi s-a părut destul de ciudat. Povestea era una tragică - o fată de 16 ani îndrăgostită de un scriitor. Dragostea lor nu a fost să fie, însă a stat la baza romanului lui "O fată de 16 ani", cea mai frumoasă și tristă capodoperă din viața lui. La vârsta de 40 de ani, ajunsă o pictoriță celebră, Ueno Otoko îl reîntâlnește pe omul care i-a schimbat viața pe când era doar o copilă, pe Oki-san. Cu ea stă o fată tristă și foarte frumoasă, care face din răzbunarea maestrei sale scopul vieții ei.

Regret că nu am înțeles toate subtilitățile autorului, dar nici nu cred că am cum, probabil nu acum la vârsta asta. Japonezii sunt un popor foarte diferit de al nostru. Lectura nu a fost una rea, ci mai degrabă m-a făcut să îmi pun alte sute de mii de întrebări. De ce?era întrebarea pe care mi-o puneam cu fiecare filă pe care o citeam.

Finalul este unul abrupt, nu mă așteptam la asta. După ce mă obișnuisem oarecum cu stilul romanului și cu frazele cu dublu sens, care în conștiința mea de româncă nu prea avea sens, finalul te doboară, însă probabil că ăsta e farmecul. Există un soi de dreptate, pe care Kumiko îl înfăptuiește în final pentru maestra sa, însă cu ce preț? Fata va rămâne frumoasă și tristă pentru totdeauna...