Furia Roșie - o distopie SF violentă, incredibilă, captivantă

Mi-a placut "Furia Roşie" pentru că are o rețetă foarte bună  : suspans, violență, science fiction și realism. Dacă vrei să citești o distopie ai găsit cartea care trebuie.

Acțiunea este plasată în viitor, după ce Pământul este distrus, iar oamenii sunt nevoiți să colonizeze planeta Marte. Societatea se schimbă și este instituit un sistem al culorilor, o nouă scară socială (Roșii sunt pe ultima treaptă socială, "sclavii" oamenii pământului, țăranii de rând așa numiți sondori ai Iadului, cei care descoperă în minele din Marte substanța care face aerul respirabil, ei sunt cei exploatați de către cei mai puternici: Aurii cei bogati, perfecți, cei care dețin puterea și instituie legea). Există foarte multe culori cu rolul lor bine definit, dar discrepanța dinte cele două dă substanţă cărţii. Chiar și fizicul lor este asemenea culorilor, roșii sunt roșcați și au irisul ochilor roșu, iar aurii au părul ca de aur și ochii aurii.

„Mă tachinează uneori pentru că spun asta, dar ea este spiritul poporului nostru. Viaţa ne-a servit o mână proastă. Trebuie să ne sacrificăm pentru binele unor bărbaţi şi femei pe care nu-i cunoaştem. Trebuie să săpăm pentru a pregăti Marte pentru alţii. Asta ne face să fim destul de răutăcioşi. Dar bunătatea lui Eo, râsul ei, voinţa ei de fier sunt tot ce poate ieşi mai bun dintr-o casă ca a noastră.” Darrow despre Eo.

Ceea ce face minunat scrisă aceasta carte este bogăția descrierilor (cunoaștem planeta Marte colonizată, orașul, dar și minele, unde muncesc Roșii şi locul, unde trăiesc Aurii. Cu toate că eşti tentat să crezi că Aurii sunt oamenii răi, la început, ajungi chiar să simpatizezi cu aceştia, pe măsură ce citești cartea.
Acțiunea este dinamică. Eu nu m-am plictisit citind-o, dar seamănă puțin cu Hunger Games sau Divergent. Este vorba despre lupta pentru putere, supraviețuire și felul cum acționează oamenii în situații limită. Ca să ajungă repede către cel care i-a omorât soția, Darrow trebuie să termine Insitutul, o școală care este un teren de luptă, unde sunt trimiși Aurii din familiile cele mai bune, pentru a se lupta unii cu ceilalți. Testele sunt reale, se pot folosi arme și oamenii pot muri. Este o lume crudă, dar este exact lumea în care trăim. De aceea îmi place foarte mult această carte și abi aștept cele 2 volume : The Golden Sun și Morning Star.


Cartea are 488 de pagini și este primul volum din trilogia lui Pierce Brown.

Suspans în formă pură - Conspirația de Dan Brown

Mi-au plăcut cărțile lui Dan Brown, chiar dacă sunt toate scrise după aceeiași rețetă. Nu știu domne' - omul ăsta face niște "prăjituri" extrem de bune, chiar dacă sunt toate la fel. De data asta, am observat că intelectualul aruncat într-un joc al puterii și al corupției este o femeie- Rachel Sexton, fiica politicianului Sexton care candidează la președinția SUA.

"Conspirația" este clar un roman interesant pentru cineva ca mine, care caută aventură, suspans și mai puțină politică. Îmi place că are și o parte în care explică contextul politic și toate "schemele" care se fac între politicieni, înainte de alegeri, însă îmi place că se concentrează mai mult pe problema în sine - NASA descoperă un meteorit care prezintă aparente forme de viață extraterestră pe un ghețar de pe insula Milne, din Antarctica. Rachel este un ofițer al Serviciilor Secrete, care este adusă acolo la cererea președintelui actual al SUA, pentru a autentifica datele.

Nu vă mai spun și alte detalii, dar de acolo începe nebunia. Suspanul cărții m-a făcut să continui să o citesc, chiar dacă am o licență de scris. Chiar e o carte pe care o lași greu din mână. Îmi place că găsesc acolo elementele mass-mediei vechi, exemplu - oamenii foloseau faxul pentru transmiterea datelor și stocau totul pe calculator, dar și câteva scheme de relații publice, exact pe ce se bazează licența mea, deci este o win-win situation :)

Recomand această carte, în primul rând pentru adrenalina și pentru limbajul accesibil, care te educă totodată. Eu habar nu aveam chestii elementare despre meteoriți, am învățat puțină biologie, puțină chimie, deci este perfectă, iar povestea este chiar mișto - când crezi că te-ai prins, iată că te înșeli. Nu e el.

"Și era ta-su mă.." :)

Cartea are 505 pagini, dar chiar merită citită. Este o carte care te ține în priză, la fel ca toate cățile lui Dan Brown. Poate nu te atinge sufletește și nu te face să meditezi la sensul vieții, dar cartea te distrează, te deconectează de realitate. Câteodată avem nevoie de o altă viață. Cât timp am citit cartea m-am pus în papucii lui Rachel - este o femeie foarte tare, care arată la un moment dat semne de slăbiciune - chiar și cei mai puternici oameni au temerile lor, însă este o fată deșteaptă care face întotdeauna ceea ce este corect - spune adevărul.

Despre Dan Brown

Născut 22 iunie 1964

Alte titluri - "Inferno" , "Fortăreața digitală", "Codul lui DaVinci", "Simbolul pierdut", "Îngeri și demoni"

Cuvinte cheie - mitologie, chei, mister, salvarea lumii, teoriile conspirației

Cu toate că este scriitor el și-a început cariera prin compunerea câtorva texte pentru cântece.

Este un autor aflat într-o călătorie spirituală, cărțile lui având un puternic substrat religios, deși unii oameni le condamnă ca fiind anti-creștine. Deschideți ochii fraților!:)

Putem iubi "zi după zi" o persoană care arată diferit în fiecare zi?

Sursa foto - https://www.facebook.com/CartiCuColti/

Mie asta mi-a rămas în cap după ce am terminat de citit "Zi după zi" de David Levithan. Am stat și m-am gândit, dacă ar fi fost posibil ca și în lumea noastră să existe un adolescent care să se trezească în alt corp în fiecare zi. Asta e povestea care stă la baza romanului. Nu ni se oferă nicio explicație sau vreun nume - doar A. Așa își spune adolescentul, al cărui gen nu îl cunoaștem. De când există a schimbat corpuri în fiecare zi. Niciodată nu a fost în corpul cuiva de două ori și niciodată nu a fost în corpul cuiva trecut de 16 ani. Abia când a început să realizeze că acesta nu este cu adevărat viața și-a dat seama ce se întâmplă.

A poate să ajungă în corpul oricui, iar timp de o zi acesta îl poate controla și accesa memoria pentru a identifica anumite personaje din viața lui. Datorită accesării A se trezește și își aduce aminte numele lui, cine e și unde se află. Pe parcursul zilei, acesta a învățat să acceseze amintirile "gazdei" lui pentru a nu le da viața peste cap. Persoana peste care pune stăpânire își amintește exact ce face, ce anume spune, de parcă ar fi somnambul. Are o senzație ciudată de parcă nu e stăpân pe corpul și mintea lui. A este o persoană cu totul deosebită, care a învățat să se cunoască foarte bine. Asta este prima lecție pe care am învățat-o din carte. A învățat să discearnă gândurile lui de ale "gazdei" sale. Însă, niciodată nu este prevenit în legătură cu locul sau persoana în trupul căreia se va afla. A a fost pe rând fată sau băiat, alegerile sunt aleatorii, iar totul durează până la miezul nopții. După ce adoarme A este transferat în alt corp însă are acces la amintirile din ziua precedentă.

Un alt lucru important și cae îl face deosebit pe A, personajul central al romanului este că și-a impus o serie de reguli "de supraviețuire": "niciodată să nu se atașeze prea tare. să evite să fie remarcat, să nu se implice." Toate astea, până când într-o zi se îndrăgostește de o fată. Regulile sale nu se mai aplică și vrea să fie alături de ea pentru totdeauna nu doar o zi.


Cel mai mult mi-a plăcut la carte că are capitole distincte despre viața lui A în alt corp și așa afli foarte multe despre oamenii în care A trăiește, fie că sunt fete sau băieți. Un caz aparte a fost al unei fete care voia să se sinucidă, moment în care A își face niște procese de conștiință - "puteam să fac rău gazdelor mele, puteam să fac niște lucruri oribile, dar nu le-am făcut."

Din punctul meu de vedere, A este un adolescent maturizat prea devreme, cu niște principii solide, un  luptător și un adolescent cu suflet bun. Dacă ar fi să aleg un personaj de carte pe care l-aș vrea în lumea reală A ar fi unul din ei. Pur și simplu m-am îndrăgostit de felul cum gândește.

David Levithan a scris o cartea geamănă care se numește "Încă o zi" și spune povestea din perspectiva lui Rhiannon, fata de care se îndrăgostește A.

Din punctul meu de vedere identitatea lui A rămâne ascunsă, poate fiindcă el reprezintă personificarea conștiinței - niciodată A nu a făcut un lucru rău cu bună știință. A făcut lucruri nefirești pe care oamenii în corpul cărora se află nu le-ar fi făcut în mod obișnuit, însă nu a făcut lucruri oribile.

Finalul a fost unul neașteptat, însă m-a lăsat cu același gust amar ori de câte ori termin o carte bună. Voiam o continuare, voiam să aflu ceva mai multe despre A. Cartea m-a lăsat cu o groază de întrebări, dar cea mai importantă este - putem iubi o personă care arată diferit în fiecare zi?

Pentru Rhiannon, provocarea în asta a constat, iar ceea ce ne arată Levithan în cartea lui este esența iubirii - frumusețea va dispărea în fiecare zi - dacă nu suntem dispuși să vedem dincolo de aceste lucruri, după părerea mea, nu putem spune că iubim o persoană. A a fost pe rând o persoană supraponderală, slabă, fată,băiat fiecare cu defectele lui. Rhiannon a știut mereu să îl identifice. Într-o relație adevărată așa stau lucrurile. Nu "ambalajul" contează ci caracterul.

Edo no hana, baa no hana - o carte pur informațională

Am citit cartea asta acum 2 luni, dar am tot amânat să-i fac recenzia. De ce? Sunt pasionată de cultura japoneză. Am încercat să integrez o parte din valorile lor în propriul meu sistem - loialitate, curaj, demnitate, respect, iubire. Tot ceea ce citeam în carte, parcă nu se potrivea cu sistemul meu. Apreciam cartea la nivel informațional, dar ca profunzime mă lăsa rece. Nu mă hrănea.

 Cartea "Floare de noapte, floare de bar" de Lea Jacobson surprinde o parte puțin cunoscută a culturii japoneze, adică faptul că japonezii preferă hostessele străine și că nu este nimic neobișnuit pentru ei să se ducă după orele de program într-un club de noapte din Tokyo ca să stea de vorbă cu niște fete plătite să arate cât mai bine, să le zâmbească și să-i facă să comande cât mai multă băutură. Tradiția izvorăște de pe vremea când existau gheișe. În cele mai multe cazuri, gheișa întreținea atmosfera în localuri : stătea de vorbă cu clienții, îi lăuda, le intra pe sub piele, le dansa și îi uimea cu cine știe ce talent. Nu exista nimic sexual. În cele mai multe cazuri. Totul se rezuma la muzică tradițională japoneză și bune maniere. Astfel, termenul de gheișă a devenit din ce în ce mai puțin folosit, fiind înlocuit de cel de hostessă.

Cartea este o autobiografie a autoarei, care ne povestește cum din tânăra intelectuală americană a ajuns să lucreze ca hostesă într-un club de noapte din Tokyo. După ce este concediată din funcția de profesoară de engleză, pentru că nu vrea să părăsească Japonia își încearcă norocul într-un club de noapte din Tokyo. Nu știe nimic despre ce înseamnă să fii hostessă : să fii machiată și îmbrăcată impecabil, să zâmbești tot timpul și să porți discuții cu clienții, iar indiferent de subiect tu să fii de acord cu aceștia.

Lea explică în carte despre conceptul lumii plutitoare : "în lumea plutitoare, omul de afaceri, care este de obicei auster, are la îndemână mai multe variante când străzile din diferite cartiere se transformă în limanuri ciudat de familiare ale plăcerii trecătoare, populate de femei extrem de prietenoase(...)"

 Din cauză că japonezilor li se spune încă din copilărie că mândria de sine este printre cele mai îngrozitoare vicii, când cresc mari sunt disupuși să plătească sume uriașe pentru a-i face pe alții să le gâdile urechile cu vorbe măgulitoare. Aici intervine hostessa de bar și asta face Lea Jackobson, ajunge de la profesoara de engleză cu aspirații și care se ghidează după un set de principii să se integreze extrem de bine în lumea aceasta efemeră, să uite de ea, să se schimbe radical - să fie superficială, crudă, manipulatoare.

Mi-a plăcut cartea din două motive - arată o parte șocantă, dar onestă a culturii Japoniei și arată cât de repede poți să cazi dintr-o extremă în alta alimentată de dorința de a avea bani. Din punctul meu de vedere, cartea este pur informațională, însă nu prea mi-a transmis acea emoție pe care o caut atunci când citesc.

Tuturor băieților pe care i-am iubit - Jenny Han

Tuturor băieților pe care i-am iubit - Jenny Han

După ce am văzut titlul acestei cărți, mi-am zis clar că trebuie să o citesc, chiar dacă îmi dădeam seama că am trecut de mult de perioada liceului și poate nu aș rezona atât de mult cu cartea. Probabil că atunci, dacă aș fi citit "Tuturor băieților pe care i-am iubit" de Jenny Han, aș fi spus că e o carte scrisă special pentru mine, pentru că eu și Lara Jean, personajul principal, avem multe în comun: de la pasiunea pentru citit , pregătirea dulciurilor, fata asta îmi amintește de mine în liceu - puțin timidă, foarte cuminte și cu o imaginație bogată și care se ghidează după principii solide, dar care este încă în formare, E o fată bună, care abia învață ce înseamnă iubirea. Pentru ea iubirea nu se concretizează, decât atunci când începe să aibă o relație. Până atunci Lara Jean a fost îndrăgostită de 5 băieți, cărora le-a scris 5 scrisori, dar pe care nu le-a trimis niciodată. "Când scrie, Lara își deschide inima și mărturisește tot ceea ce n-ar avea curajul să spună cu voce tare. Scrisorile sunt secretul ei. Nimeni altcineva nu trebuie să le vadă" scrie pe spatele cărții, exact ceea ce mi-a atras atenția. Eu și Lara ne exprimăm mai bine în scris(evident), dar câteodată trebuie învățăm să spunem lucrurile și cu voce tare.

Trebuie să recunosc, titlul ăsta m-a bântuit toată perioada liceului, mai ales pentru că eram îndrăgostită. Am zis chiar că am să scriu o carte de genul acesta, cu același titlu, dar evident, nu am reușit :))

Într-o zi, scrisorile sunt expediate, iar lumea Larei Jean este dată peste cap. Băieții de care a fost îndrăgostită din gimnaziu și până în liceu află de pasiunea ei și credeți-mă, scrisorile ei sunt tare drăgălașe. Îmi place stilul autoarei, care păstrează inocența vârstei. Nici nu se pot numi scrisori de dragoste, așa cum le știm datorită poeților, ci mai degrabă confesiuni. Lara observă lucruri de care oamenii nu își dau seama și ține minte momente speciale, pe care oamenii nu le apreciază. Cum ar fi că într-o zi pe când trebuie să adune mingile de pe terenul de sport, începe și un băiat vine să o ajute. Un moment romantic, pe care l-a consemnat în scrisoare. Sau scoate în evidență și defectele unei persoane - cum ar fi că băiatul ia mereu ultima bucată de pizza. Nu pot decât să râd. Cartea este foarte amuzantă și să mă gândesc cu nostalgie la ce făceam când aveam 16 ani.

Pasiunile de la vârsta asta sunt frumoase, relațiile din liceu sunt frumoase tocmai datorită faptului că sunt o chestie nouă - nu știi dacă e bine ce faci, nu știi dacă e bine să spui asta - nu știi nimic, doar simți și cred că asta e frumusețea. E o carte tare drăgălașă, care merită citită într-o vacanță pe vârf de munte, alături de o cană mare cu ceai nu când mai ai 2 luni și nu ți-ai scris licența. oops :))) Trebuie să vă părăsesc pentru puțin timp, dar promit că revin cu alte postări frumoase.

Despre dragoste și alți demoni - de la real la imaginar

Gabriel Garcia Marquez este unul dintre autorii mei preferați, chiar dacă i-am citit doar 2 cărți..până acum :) Pur și simplu te prinde. Este dinamic, stilul lui curge, nu te plictisești..ba chiar înveți multe cuvinte noi, fraze și afli foarte multe lucruri despre cultura spaniolă. 

Acțiunea din "Despre dragoste și alți demoni" începe în "zilele noastre", atunci când în activitatea sa de jurnalist, celebrul autor descoperă o știre. Asta mi-a trezit și interesul când am cumpărat aceasta carte. În 1942 sunt descoperite rămășițele unei fetițe în biserica Santa Clara, iar ceea ce este neobișnuit este podoaba capilară lungă de 22 de metri de culoare arămie.

Dragostea în vremea holerei

„Când mă gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu mor din dragoste.” 

Citatul nu este cel exact, însă pot să spun cu mâna pe inimă că "Dragostea în vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez e cartea pe care trebuie să o citesc cu mult timp în urmă.

Îmi este și rușine că nu am citit această minunată capodoperă literară până la vâsta de 22 de ani? Adică..ce fel de cititoare înrăită sunt? Dar destul cu regretele...

Când eram în magazin am citit cu o oarecare reținere descrierea de pe spatele cărții, care la prima vedere mi s-a părut că are un subiect fantezist : "Florentino Ariza a așteptat-o 51 de ani, 9 luni și 4 zile pe Fermina Daza până să își reînoiască jurămintele de iubire față de ea. I se va mai oferi, oare, șansa unui nou început?"

Faptul că femeia vieții lui s-a căsătorit la 22 de ani cu un doctor ilustru și a stat alături de acesta până i s-au albit tâmplele.iar personajul Florentino Ariza a așteptat-o cu aceeași loialitate cu care un câine își așteaptă stăpânul, mi s-a părut mai mult o poveste de leagăn. Am zis să îi dau cărții o șansă și am citit-o dintr-o răsuflare. Scrierea lui curge, iar povestea care îi ia locul a fost mai mult decât mi-aș fi putut imagina.

Acei 51 de ani au fost povestiți cu atât realism încât ar face pe oricine destul de nebun să își dorească să trăiască în acele vremuri mult mai simple : când se trimiteau scrisori, nu exista nimic plastic din ce exista astăzi, nimic artificial, bunele maniere făceau parte din cei 7 ani de acasă și oamenii se gândeau mai mult la cei din jur.

Cartea este minunat scrisă și pune în prim plan suferința lui Floretino Ariza, atunci când este obligat să se despartă de Fermina, faptul că ea a trecut peste relația lor din adolescență. Se aruncă în brațele a milione de femei, dar niciodată nu o uită pe Fermina. Iar ea, acceptă să se întâlnească cu el după 50 de ani și simte o legătură stranie. Acea legătură pe care sunt sigură că o simțim cu toții pentru cineva - faptul că cei doi sunt făcuți unul pentru celălalt. Fermina se simte calmă, se tulbură, iubește și plânge în preajma lui și sunt sentimenele pe care nu ți le trezește decât cealaltă jumătate a ta.

Dacă vrei o scăpare din lumea asta haotică și plină de falsitate un colțișor de rai în care poți să te retragi este cel al cărților, al unor minți extraordinare, care și-au sacrificat viața ca scrierile lor să treacă de bariera timpului.

Florentino Ariza a iubit-o pe Fermina Daza la nebunie, acea dragoste care pare posibilă numai în cărți, însă, care pe vremea bunicilor noștri era posibilă. Oare de ce doar atunci? Pentru că lumea era altfel, era mai bună.